O învățătoare dintr-un sat izolat din Apuseni merge 14 kilometri pe zi, dus întors, până la o casă mică din lemn, mai degrabă o fostă baracă, pe care scrie totuși „Ministerul Învățământului” și „Școală”. Acolo, într-o singură cameră ce ține loc de sală de clasă, o așteaptă șapte copii.
O femeie și șapte copii, într-un loc uitat de lume
Școala unde predă învățătoarea Maria Ștefănuț aduce mai degrabă cu o magazie strâmbă din lemne, cu singură cameră, cu o sobă metalică și câteva bănci. De tavan atârnă un bec.
Pentru a preda carte celor șapte copii care învață aici, Maria Ștefănuț merge zilnic șapte kilometri dus, apoi încă șapte întors.
Prin sălbăticie, căldură, ploi, viforniță sau nămeți. Dar îndârjirea invățătoarei și dragostea ei pentru copii sunt mai puternice decât lipsurile. O femeie și șapte copii, într-un loc uitat de lume.
„Vor rechizite, o baie, ghete”
„Copiii sunt fericiți aici. De Moș Crăciun, nu vor cadouri scumpe, nici măcar un telefon sau o tabletă. Vor mai multe rechizite, o baie la școală și ghete pentru drumurile lungi”, scrie Antena3CNN, într-un reportaj dedicat Mariei Ștefănuț și copiilor ei.
Cea mai mica școală din România e, de fapt, o doua familie pentru acești copii care trăiesc într-o localitate de pe Valea Arieșului, în județul Alba
„O casă veche, de o jumătate de secol, care seamănă mai mult cu o magazie. Construcția a fost închiriată școlii de un localnic și e șansa celor șapte copii să învețe carte”.
Cei opt se întâlnesc în fiecare dimineață în baraca veche. Afară, sunt stivuite lemnele pentru foc. Mai sunt doi câini și câteva căpițe cu fân. Școala este înconjurată de dealuri, abia se văd departe câteva case.
„Eu sunt fericită când văd și fericirea copiilor”
„Așa începe o zi din viața lor. Într-o școală încălzită cu un braț de lemne aruncat într-o sobă metalică, într-o clasă cu bănci vechi, sub un tavan din care atârnă un singur bec și câteva steluțe albe din hârtie, făcute de copii”.
În odaia în care soba emană miros de fum nu există tablete, tablă inteligentă sau telefoane mobile. Abia e curent să ardă becul.
„Eu sunt fericită când văd și fericirea copiilor, bucuria lor, inocența lor, copiii noștri știu încă să se joace. Nu ne jucăm pe telefoane sau altceva aici, se joacă copiii de-a v-ați ascunselea, baba oarba, rațele și vânătorii, avem o minge, putem să ne jucăm și în clasă când plouă afară, nu ne lovim cu ea. Mai discutăm despre un film, despre o carte, citesc copilașii”, spune Maria Ștefănuț.
Nici un dascăl nu a stat mai mult de un an
După ore, copiii și învățătoarea iau drumul în piept către casă. Aici nici un cadru didactic nu a stat mai mult de un an, potrivit sursei citate.
Maria Ștefănuț stă însă de trei ani alături de copiii ei. Nu a primit niciodată o apreciere oficială, un merit, un premiu, o medalie, pentru devotamentul ei. Nici copiii vreo răsplată. Și probabil că nu există medalii la înălțimea devotamentului învățătoarei.
O realitate a României, când se vorbește de era digitală, de inteligența artificială, de egalitate de șanse, acces la învățătură și alte asemenea. Până la internet și tablete, copiii de aici, din cătunul dealul Lămășoi, vor o școală normală, cu apă curentă și baie.
„În ciuda tuturor greutăților, cei șapte copii își doresc doar să învețe pentru ca satul lor să aibă un viitor. Prin mâna învățătoarei Maria au trecut de-a lungul timpului elevi care sunt acum medici, ingineri, profesori. De la Moș Crăciun, copiii nu așteaptă cadouri scumpe. Toți ar avea nevoie de ghete pentru drumurile lungi”.
