Într-o încăpere liniștită, ardeau patru lumânări. Păreau obișnuite, dar dacă ascultai cu sufletul, le puteai auzi cum își spuneau povestea…
Prima lumânare a șoptit trist:
„Eu sunt Liniștea. În lumea de azi, oamenii nu mă mai caută. Zgomotul, graba și agitația mi-au luat locul. Puțini mai știu ce înseamnă să se oprească și să-și audă inima.”
Și, încet-încet, flacăra ei s-a stins.
A doua lumânare a spus cu voce stinsă:
„Eu sunt Credința. Din ce în ce mai mulți cred că pot trăi fără mine. Nu mă mai lasă să le fiu călăuză. De ce să mai ard?”
Și s-a stins și ea, lăsând în urmă doar un firicel de fum.
A treia lumânare a suspinat:
„Eu sunt Iubirea. Oamenii m-au uitat. Uită să iubească, uită să ierte, uită să își prețuiască unii altora sufletele. M-au îndepărtat ca pe ceva inutil.”
O adiere delicată a trecut prin cameră și i-a stins flacăra fără milă.
În acel moment, un copil a intrat în încăpere. Văzând cele trei lumânări stinse, ochii i s-au umplut de lacrimi:
„Dar voi trebuie să rămâneți aprinse… fără voi, lumea e întunecată!”
A patra lumânare, încă arzând blând, i-a vorbit cu blândețe:
„Nu plânge… Eu sunt Speranța. Atâta timp cât sunt vie, le putem reaprinde pe celelalte.”
Cu mâinile sale micuțe, copilul a reaprins una câte una celelalte trei lumânări. Liniștea, Credința și Iubirea s-au întors, călăuzite de flacăra Speranței.
